Dulce furieSash Bischoff
Titlu original: Sweet fury
Limba originală: engleză
Traducere: Andreea Florescu
ISBN: 978-606-40-2590-6
Format: 130x200mm, paperback cu clape
Colecția Fiction Connection Thriller
Editura: TREI
Fanii thrillerelor
lui Alex Michaelides vor fi cuceriți de acest roman tulburător. – BOOKLIST
Lila Crayne este răsfățata Americii: e bună
și generoasă, frumoasă și seducătoare. Ea și logodnicul său, vizionarul regizor
Kurt Royall, au o viață idilică și pregătesc ecranizarea romanului Blândețea
nopții. Pentru a intra în pielea protagonistei, Lila începe să-și exerseze
șarmul și să-și exploreze traumele din copilărie cu seducătorul psihoterapeut
Jonah Gabriel. Curând frumoasa ei viață se sparge în bucăți, pe măsură ce își descoperă
suferințe înăbușite din trecut — iar Jonah îi este alături, ajutând-o să se
recompună. Dar fiecare are un secret și nimeni nu este cine pare a fi. Un roman
surprinzător despre construcția și reconstrucția sinelui, având în fundal
operele lui F. Scott Fitzgerald și relatat prin lentila industriei de film, Dulce
furie este o critică incisivă și îndrăzneață a misoginismului secular
american. Sash Bischoff examinează poveștile pe care ni le spunem și ce se
întâmplă când îi implicăm pe alții în aceste povești, evidențiind granițele
superficiale dintre victimă și agresor și sensul real al dreptății.
O poveste de dragoste foarte întunecată,
care l-ar fi șocat chiar și pe F. Scott Fitzgerald. Plin de surprize,
imprevizibil la final, acest debut îndrăzneț este o explorare subversivă a
temei „romantismului” în sine. - JOYCE CAROLOATES, scriitoare
O poveste nespus de antrenantă, întunecată
și întortocheată despre răzbunare feministă. - LISAGENOVA, scriitoare
Arogant de ambițios, acaparator și
inteligent, te seduce într-atât încât nu ești deloc pregătit pentru
deznodământ. Un debut senzațional! - REBECCA MAKKAI, scriitoare
O poveste atrăgătoare despre abuz și
ambiție... Bischoff dezvăluie un secret surprinzător după altul, până la
explozia de la final. - PUBLISHERS WEEKLY
FRAGMENT
OBSERVAȚIILE
PERSONALE ALE LUI: J. GABRIEL
Pacient: L. Crayne
Data/Ora: 24 iunie,
10:30
Ședința: 3
Am început ședința
de azi abordând momentul săptămânii trecute, când L s‑a întins și m‑a ținut de
mână. De câteva ori până acum, L a testat limitele. Trebuia să discutăm fățiș;
voiam să înțeleg motivul din spatele comportamentului.
I‑am spus lui L că
am impresia că sentimentele ei față de mine s‑au complicat puțin. Am normalizat
degrabă; am explicat procesul de transfer al sentimentelor față de o persoană
importantă din viața ei asupra altcuiva — în cazul de față, asupra mea. Se
întâmplă des în terapie (cu toate că n‑am văzut să se dezvolte atât de
devreme): pacientul, într‑o stare vulnerabilă, terapeutul, singurul receptacul,
totul începe să capete mai mult înțeles. Dar responsabilitatea mea e să mențin
limitele profesionale ale relației pacient–terapeut.
Răspunsul lui L a
fost fascinant. A înțeles conceptul de transfer, dar a negat prezența lui aici.
Atunci L a spus că incidentul pe care l‑am descris nu s‑a întâmplat niciodată.
Cu toate că negarea
în sine nu a fost surprinzătoare (poate L era stânjenită, rușinată),
comportamentul lui L, da. L a vorbit sincer; părea calmă, liniștită. Era
evident că ea credea că spune adevărul.
L mi‑a reamintit că
la sfârșitul ședinței era tulburată, supărată. Mi‑a spus că trebuie să fi
observat, pentru că eu m‑am întins și am prins‑o de mână. Am repetat pentru
clarificare: L credea că eu inițiasem gestul?
— Nu cred. Știu
sigur. Îmi amintesc totul limpede ca bună ziua. Tu m‑ai prins de mână și mi‑ai
strâns‑o ușor. Și tot tu ai fost cel care mi‑a spus că mă pot încrede în tine.
Înainte să pot
răspunde, L a spus:
— Dar nu‑ți face
griji! N‑am înțeles deloc greșit gestul tău! Și iartă‑mă dacă ți‑am lăsat eu
cumva o impresie greșită. Încercai să mă alini. Ai știut întocmai de ce aveam
nevoie în acel moment și a dat rezultate. N‑ar trebui să fii stânjenit; clar nu
este nevoie să‑ți ceri scuze.
Știam sigur că
relatarea mea cea corectă — notițele mele detaliind incidentul erau doar o altă
dovadă —, dar am hotărât să nu insist. Nu voiam ca L să simtă că nu am
încredere în ea.
În schimb, am spus
că e fascinant că fiecare crede că celălalt a fost cel care a inițiat gestul.
Am recunoscut cât de dificil, poate chiar imposibil, e să fii vreodată pe
deplin obiectiv. Am întrebat cum a făcut‑o să se simtă discrepanța dintre
perspectivele noastre.
— Cred că mintea
are propriile metode de a ne altera amintirile fără ca noi să o știm măcar.
Poate că ăsta e modul nostru subconștient de a ne crea propria poveste, cu
scopul de a justifica ordinea unor evenimente și a ne îngădui să dăm un sens
poveștii noastre. Poate că ăsta e modul nostru de a ne edita și de a ne
modifica povestea pe care vrem s‑o spunem despre noi înșine.
Am zis că poate
adevărul celor întâmplate este undeva la mijloc. În vreme ce unul dintre noi
trebuie să fi inițiat, el/ea a răspuns la ceva perceput în celălalt.
Am întrebat dacă
asta îi afectează încrederea, dacă par mai puțin credibil ca terapeut.
L a spus că,
dimpotrivă, a făcut‑o să se încreadă și mai mult în mine. A apreciat că am
abordat un subiect delicat. A început să simtă că se poate încrede în mine mai
mult decât în oricine. Deși magnitudinea cuvintelor lui L este periculoasă,
aceasta este și o oportunitate clară de a înțelege mai bine motivul din spatele
transferului. I‑am cerut să elaboreze.
— Pur și simplu,
așa mă simt de când am început să ne vedem. Suntem abia la a treia ședință, dar
deja am discutat despre lucruri pe care nu le‑am pomenit nimănui. Simt că mă
înțelegi ca nimeni altcineva. Mă sperie puțin.
I‑am zis că
vulnerabilitatea poate trece, cu certitudine, drept înspăimântătoare.
— Dar cu tine mă
simt în siguranță. N‑aș putea vorbi cu nimeni altcineva despre lucrurile pe
care le discutăm aici. Nu mă înțelege greșit: am prieteni minunați, prieteni
pentru care aș face orice. Dar când ai parte de nivelul meu de expunere, înveți
repede: nu poți avea încredere deplină în nimeni. Pentru că, dacă dintr‑un
motiv sau altul se întâmplă ceva, iar relația se destramă, secretele tale se
pot întoarce împotriva ta.
I‑am spus că
trebuie să fie extenuant să se protejeze pe sine tot timpul. Am întrebat dacă
are încredere în mamă.
— Oh, n‑aș vorbi în
veci cu mama despre nimic din toate astea. N‑aș putea. După ce a murit tata, s‑a
schimbat. S‑a întâmplat aproape peste noapte: a devenit cu totul altă persoană.
M‑am gândit din nou
la mesajul vocal, am întrebat ce anume a schimbat‑o pe Karen atât de
considerabil, la moartea tatălui; L a spus că nu știe. Nu‑și amintește nimic
din noaptea aceea.
I‑am zis lui L că
sunt de părere că și‑a reprimat amintirea traumatică a accidentului; dar că
amintirile pot, în realitate, să fie reconstruite. Că abordarea directă a acestei
amintiri ar putea s‑o ajute să se vindece. Am dat să sugerez să încercăm
desensibilizarea și reprocesarea prin mișcări oculare, dar înainte să explic
tehnica, L m‑a întrerupt, a spus că n‑avea niciun rost. Încercase de nenumărate
ori să‑și amintească. Amintirea era pierdută.
Mi‑am dat seama că
L se închidea în ea, așa că am revenit la subiectul mamei. I‑am cerut lui L s‑o
descrie pe Karen.
— E mult mai rece
decât era înainte, mult mai dură. Dar la interior? Întâlnind‑o, n‑ai zice
niciodată, dar e foarte fragilă. M‑a făcut să fiu protectoare cu ea. După ce a
murit tati, mama și cu mine ne‑am mutat în California, ea a revenit la numele
de fată și s‑a apucat să‑și clădească propria carieră. A fost una dintre
puținele femei de pe vremea aceea care a reușit să pătrundă în clubul băieților
care era lumea filmului. Și‑a format carapacea asta impenetrabilă, pentru a se
proteja de lucrurile prin care trecuse. Dar cred că a compensat peste poate.
Înainte era atât de delicată, atât de vulnerabilă. Acum însă are o nouă mantră:
„Niciodată“, spune mereu. „Niciodată n‑am să mai încerc să‑mi găsesc valoarea
într‑un bărbat.“
Lila a clătinat din
cap.
— A fost un drum
lung, dar cred că e mai bine acum; cel puțin, pare stabilă.
— Dar pășiți pe o
pojghiță subțire, i‑am sugerat. Acum ți‑e teamă să‑i faci confidențe mamei,
dacă ai încerca să te sprijini de ea, pojghița s‑ar sparge, iar tu — sau ea —
ai cădea prin ea.
— Corect.
— Cum rămâne cu
Kurt?
— Kurt e ultima
persoană înaintea căreia m‑aș confesa.
— Dar e logodnicul
tău. Aș fi crezut că e prima.
— Lucrurile despre
care vorbim noi aici — părinții mei, trecutul meu amoros, toate aceste secrete
pe care le‑am îngropat? — sunt ca niște cicatrici urâte de care nu pot scăpa
niciodată. Depun foarte multe eforturi să le țin ascunse tot timpul. Kurt nu
știe și nu trebuie să afle niciodată. Nu vreau să vadă cât de distrusă sunt.
I‑am zis că nu e
distrusă; poate că o parte din munca noastră împreună ar trebui să clădească
stima de sine a lui L. Am întrebat ce crede Kurt legat de faptul că L a început
terapia. L a spus că el nu știe. Nu i‑a spus, de teama reacției lui — știa că
avea să fie gelos. Am clarificat: gelos că L discută chestiuni intime cu mine,
nu cu el? A spus că da; dar și pentru că sunt bărbat.
În ciuda aparentei
ideologii feministe a lui K, L a explicat că el a fost mereu posesiv, nesigur
de prieteniile lui L cu bărbați hetero. A zis că, într‑un fel, era flatant. Am
întrebat‑o dacă nu se simte controlată. L a ridicat din umeri, a spus că Kurt
vrea ce vrea, când vrea el.
Cu grijă, am
sugerat că posesivitatea/gelozia este deseori o reacție la ceva intern. Ar
putea fi proiecția neliniștii interioare a lui K, mascând o frică mai adâncă. L
m‑a întrerupt numaidecât, zicând că fusese mereu fidelă. Am clarificat: nu asta
voisem să se înțeleagă. Am întrebat dacă L a simțit vreodată că K ar putea să
nu‑i fie fidel.
La acestea, L a
tăcut.
— Mă înșală chiar
acum.
L a explicat că le‑a
fost greu să găsească actrița care s‑o joace pe Rosemary — niciuna nu era
potrivită. Dar apoi L a găsit o tânără necunoscută și a știut de îndată că ea e
aceea. (Aici, L și‑a cerut scuze, a invocat acordul de confidențialitate — nu
poate da nume.) Dar L știa că K trebuie să fie cel care o „descoperă“, așa că a
aranjat o audiție pentru K. În noaptea testului de ecran, K a venit acasă
târziu, anunțând că a găsit actriță pentru Rosemary. L a simțit miros de
parfum, i‑a văzut urma de pe gât. A avut instinctul că se întâmplase ceva, dar
a încercat să se convingă că‑și închipuie doar.
Apoi, la prima
lectură a Blândeții de săptămâna trecută, suspiciunile i‑au fost
confirmate. Actrița era vizibil vinovată/stânjenită. K se prefăcea că abia dac‑o
știa, chiar s‑a plâns în privința ei ca s‑o deruteze pe L. Dar ea și‑a dat
seama; K nu a știut niciodată să se prefacă.
Crede că actrița s‑a
culcat cu K pentru a obține rolul. Chestie des întâlnită în lumea filmului —
doar că niciodată nu s‑a gândit că și K ar face‑o. Asta a făcut‑o pe L să
creadă că K nu e bărbatul pe care l‑a crezut ea a fi.
Am întrebat‑o pe L
ce părere are acum despre actriță.
— O, nu dau câtuși
de puțin vina pe ea. N‑a fost corect ce‑a făcut. Dar, dacă ești femeie în
industria asta, știi prea bine: sexul tranzacțional e ceva ce se întâmplă tot
timpul. Și dă rezultate. Îmi doresc doar să n‑o fi pus într‑o postură atât de
oribilă, una în care a simțit că trebuie s‑o facă pentru a obține rolul.
Am zis că nu era
nici pe departe vina lui L. Ar fi fost obligată s‑o avertizeze pe actriță dacă
ar fi știut, dar n‑a avut habar. Am întrebat dacă L era supărată pe K.
— Supărată? a zis
clătinând din cap. Nu, nu sunt deloc supărată.
Acesta e un semnal
de alarmă. Incapacitatea lui L de a‑și exprima supărarea, cel mai probabil din
cauza părinților.
— De ce nu? Cred că
ai fi mai mult decât îndreptățită.
— Sunt doar tristă,
a zis și a început să plângă. Încă de la început, nu mi‑a venit să cred că K
chiar vrea să fie cu mine. Mereu am simțit că trebuie să fiu perfectă ca să nu
plece. Iar acum știu sigur: nu‑s suficientă.
Am spus că
infidelitatea lui K n‑are legătură cu L, dacă e sau nu suficientă. Are legătură
cu el. Am întrebat ce are de gând L.
— Nu‑mi închipui
cum ar fi să‑l pierd pe Kurt. Nu știu ce m‑aș face fără el. Plus că se întâmplă
atâtea și în relația noastră profesională, am construit un brand împreună.
Am spus că multe
cupluri de vedete au supraviețuit unor despărțiri dramatice, dar L a spus că nu
e același lucru. Ei au clădit un imperiu împreună.
SASH BISCHOFF este
scriitoare și regizoare de teatru. A scris piese care au fost dramatizate în
teatrele din Statele Unite. Ca regizoare a lucrat pe Broadway și în afara lui.
Din palmaresul său de pe Broadway și cel național fac parte spectacolele Dear
Evan Hansen, The Visit, On the Town, How to Succeed in Business Without
Really Trying și Shrek. La începutul carierei sale, Sash a fost
actriță și a câștigat Premiul Național pentru Arte (NFAA). În prezent, locuiește
în New York cu soțul ei și numeroasele lor animale de companie. Dulce furie este
primul ei roman.