Recenziile lui Gică 217 - Fiica greșită de Dandy Smith (CRIME CLUB)

Titlu: Fiica greșită 

Autor: Dandy Smith

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: The Wrong Daughter (2024)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,03 (din 48.487 note)

 

            Cum ai reacționa dacă sora ta răpită în urmă cu șaisprezece ani s-ar întoarce acasă? Care ar fi prima întrebare pe care i-ai adresa-o? Unde a fost? Ce i s-a întâmplat? Cum a scăpat? Acum e în siguranță? E posibil ca răpitorul să fie iarăși pe urmele sale? Sunteți cu toții în pericol? Sau poate că ai primi-o cu brațele deschise, așteptând răbdătoare ziua în care se va simți în stare să vorbească despre experiența cumplită prin care a trecut? Probabil că nu... Nu ești terapeutul care trebuie să se scufunde în bezna psihicului pentru a pune mâna pe o mărturisire dureroasă. Ești sora ei, sânge din sângele ei... Ai așteptat în tot timpul ăsta un semn, sperând că ar putea să fie încă în viață. Ai refuzat să te gândești la mormântul anonim în care ar fi putut să-i putrezească rămășițele. Ai dat interviuri peste interviuri, în ziare, la radio și la televizor, pentru conștientizare, spuneau ei, însă tu ai căutat în continuu un indiciu care să te pună pe pista corectă. Și uite că rugăciunile ți-au fost ascultate, sora ta s-a întors...

            Caitlin Arden și-a văzut pentru ultima oară sora mai mare într-o seară de vară, când părinții lor erau plecați la o petrecere, și un necunoscut cu o mască venețiană pe chip s-a strecurat până în camera Oliviei și a răpit-o. Caitie avea zece ani, iar Olivia, treisprezece. Își amintește zgomotele nocturne, chipul hidos cu nasul alungit care a ieșit din camera surorii sale și degetul pe care Olivia l-a dus la buze ca să-i facă semn să tacă, în timp ce era condusă, amenințată cu un cuțit pe la spate, afară din casă, răpitorul și victima pierzându-și împreună urmele în pădure. Timpul a trecut, Caitie a crescut, are un logodnic chipeș și devotat și lucrează ca învățătoare la o școală din oraș. Și uite că acum, după ce toate speranțele au fost îngropate, Olivia s-a întors teafără și nevătămată în brațele propriei familii. Clara și Miles sunt fericiți peste poate că fiica lor preferată trăiește, însă Caitie, oricât de entuziasmată ar fi de veste, nu ezită să-și pună câteva întrebări firești. Unde a fost Olivia în acești șaisprezece ani? Ce s-a întâmplat cu bărbatul care a răpit-o? Prin ce suferințe a trecut? Și de ce, la urma urmelor, se comportă de parcă nimic nu s-ar fi petrecut, de parcă n-ar fi dispărut nicicând în noapte.

            De la vârsta de zece ani, mai exact din acea noapte, Caitie a fost nevoită să-și asume rolul surorii ei cu ochii albaștri ca gheața fiordurilor și buclele aurii. Olivia era ca o floarea-soarelui, întorcea privirile, ca un sol care atrage magnetic corpurile din jur. Era perfecțiunea întruchipată, ceea ce Caitie nu ar putea să fie niciodată. Deși a urmat facultatea sugerată de părinți și a ajuns învățătoare, aidoma Clarei, se percepe ca pe o imitație ieftină, simte că joacă un rol de mâna a doua, că e o străină în propria piele. A renunțat pe jumătate la pasiunile sale, s-a obișnuit cu ideea că nu va părăsi niciodată țărmurile Angliei, a fost nevoită să înglobeze în sine forma și fontul surorii răpite. A devenit ceea ce și-au dorit ceilalți să fie, renunțând la visuri și scindându-și identitatea, în așa fel încât să păstreze netulburat zâmbetul de pe chipurile lui Miles și Clara, care sunt conștienți că trupul Oliviei ar fi putut fi devorat de viermi și gândaci, dar refuză să privească în față adevărul, aruncând vina dispariției prințesei lor asupra mezinei.

            Nu e un plot original, însă e bine dezvoltat. Ne întrebăm în permanență dacă în scenă a reintrat Olivia însăși sau dacă în casa familiei Arden s-a strecurat o impostoare. Surorile, care cândva erau de nedespărțit, își aruncă acum priviri arzătoare și își pun bețe-n roate, Olivia provocând-o pe Caitie la fiecare întrevedere, furându-i prietena cea mai bună din copilărie, pe Florence, căreia i se apropie nunta cu Daniel, și flirtând cu Oscar, logodnicul acesteia, care nu poate să refuze să-i ofere ajutorul unei fete superbe aflate la ananghie. De altfel, avem și o componentă gotică esențială, prezentă mai întâi prin aparițiile repetate ale unui bărbat cu mască de carnaval, și apoi de cei doi frați incestuoși care locuiesc singuri într-un conac vechi, și ai căror părinți au pierit înecați, singura lor rudă apropiată fiind unchiul care ar putea să-i ucidă într-o zi și să pună mâna pe avere. E un roman în coadă de șarpe, povestea surorilor desfășurându-se în paralel cu cea a fraților, urmărind două fire narative distincte care urmează să se înnoade. Scriitura e decentă, atractivă, cu mici răsturnări de situație plasate exact acolo unde trebuie. Minciunile sunt nenumărate, realitatea e camuflată în supoziții și informații false. Și dacă vrei să ieși cu bine la liman, ai grijă să n-o crezi pe fiica greșită...

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Dandy Smith: 

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 216 - Toată violența oamenilor de Paul Colize

Titlu: Toată violența oamenilor  

Autor: Paul Colize

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Toute la violence des hommes (2020)

Traducere de Delia Tuică

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 304

Media pe Goodreads: 4,15 (din 48 note)

 

Istoria se repeta până la nebunie. Violența oamenilor se întindea de-a lungul secolelor. Cruzi­mea lor era fără limite. Perioadele de pace nu erau decât scurte intervale între războaie, genocide și masacre.

 

Despre victimă și circumstanțele morții:

În data de 5 martie 2018, într-un imobil situat pe Bulevardul Invalizilor, la etajul 3 (din Auderghem), a fost descoperit trupul neînsuflețit  al unei femei de origine croată, ucisă prin înjunghiere. Medicul legist a numărat nouă plăgi deschise pe corpul victimei, cinci lovituri de cuțit care au străpuns-o prin spate și patru tăieturi în piept. Numele femeii era Ivanka Iancovici. Avea 26 de ani și lucrase ca ospătăriță într-un bar din centrul Bruxellesului. Se pare însă că se ocupase și cu prostituția în timpul liber, agățându-și clientela pe diverse site-uri fierbinți și aducându-și captura chiar în casa de oaspeți unde fusese ucisă. Cunoștințele și patronul spuseseră că era o fată la locul ei, deschisă, zâmbitoare și că nu crease niciodată probleme.

 

Despre suspect și dovezile culpabilității sale:

Apelul telefonic efectuat către Ivanka Iancovici, prezența pe înregistrările video, sângele de pe încălțăminte, amprentele din apartament și  crochiurile cu scena omorului îl indică drept făptaș pe Nikola Stancovici, un bărbat de 35 de ani, aparent alienat, asexual și singuratic, care câștigase un ban cinstit din tablourile vândute în cadrul unei expoziții de artă. Nikola e unul dintre acei artiști excentrici, fără un job stabil, autoexilat din societate, cu o minte de geniu și cu un trup herculean, pictorul care nu-și poate ține în frâu trauma ce preschimbă banalul cotidian în artă. E supranumit de presă, pentru operele sale anonime, grotești și terifiante, Funambulul. Prima sa lucrare (la negru) a fost penisul uriaș pictat pe o clădire cu trei etaje. Urmase scena în care un bărbat se aflase  deasupra unei femei, prinși într-o agonie sexuală, și ucigașul care mimase că urmează să-i taie gâtul bărbatului de alături, ca o parodiere a scenei jertfei lui Avraam prin Isaac. Și când spun că Niko e nebun, chiar nu glumesc. Omul ăsta e capabil să stea suspendat la treizeci de metri deasupra solului, cu pensula și tuburile de spray în mâini, dedicat trup și suflet capodoperei murale pe care urmează s-o tușeze, prins într-o frenezie cumplită, nepăsător la ideea că vreun străin l-ar putea surprinde și ar suna la poliție. Arta e totul pentru Niko, e un proces de exorcizare a suferinței, e cruzimea pusă pe tapet, o readucere aminte a violenței care zace-n sufletul uman.

 

Despre investigatori și măcel:

            Mutat dintr-o închisoare în alta, de la Forest la Nivelles, internat în cele din urmă la EDS, Institutul de protecție socială, Niko ajunge să figureze nu ca deținut, ci ca „pus sub observație” în clădirea ce găzduiește aproximativ 200 de persoane, printre care se numără delincvenți sexuali, agresori, pedofili, tâlhari și criminali. Oricât ar încerca poliția și personalul avizat să-l împingă să mărturisească, Nikola continuă să repete aceeași frază: „N-am fost eu.” Numai că Philippe Lariviere, avocatul său, și directoarea instituției, Pauline Derval, sunt siguri că pacientul și clientul lor e nevinovat și sunt hotărâți să descâlcească misterul. Pauline îl încurajează să picteze, în timp ce Philippe se preocupă de simbolurile și inscripțiile pe care Niko le-a presărat pe operele sale murale, ajungând la cele două stele cu opt raze schițate pe brațul unuia dintre personaje, imagine care-l trimite la Asediul din Vukovar, din 1991, în beciul unde se refugiase și pictase Stancovici, adăpostul unde mamele aveau grijă de copii, iar bărbații plecau cu noaptea-n cap să confrunte armat forțele ostile sârbești.

 

Da sau nu?

            Cu siguranță, da! „Toată violența oamenilor” e un roman deosebit, terifiant și emoționant, sângeros de la un capăt la celălalt, cu personaje diabolice și salvatori veniți pe căi nebănuite. Violența e recurentă, transcende temporalitatea, este transpusă din sutele de obuze care au sfâșiat Vukovarul și au încercat să pună la pământ Castelul de apă, care nu se știe prin ce minune dumnezeiască a rămas în picioare, în capodoperele murale schițate și tușate de Nikola Stancovici, artistul care-și riscă viața pe timpul nopții pentru a-și da frâu liber furiei și disperării, preschimbând Bruxellesul într-o capodoperă, cromatică și stridentă. Chiar dacă picturile sunt șterse de municipalitate, oamenii le-au văzut, le-au memorat, mulți dintre aceștia crezând în continuare că imaginile încă sunt acolo, orbi la proaspătul perete alb. Arta este recepționată prin vedere, circulă pe cale orală de la un individ la altul, funcționând ca un cod matematic, ca un adevăr imposibil de combătut.

 

Parisul e acolo, se înghesuie la picioarele tale. Respiri norii. Înghiți vântul. Arunci o privire în jos. Căcat, e sus! Te instalezi și îi dai drumul. Cobori în rapel de-a lungul fațadei. Auzi oamenii care pălăvrăgesc, mașinile care claxonează în stradă, sirenele care urlă. Îți spui c-ai fost văzut. Nu îndrăznești să privești altceva decât peretele. Așa că începi să dai cu culoare, te uiți la schițele lipite cu scotch pe coapsele tale, cauți reperele pe care le-ai fotografiat ore în șir. Îți vine să vomiți. Mâinile îți sunt umede. Îți spui c-o să abandonezi. Apoi te gândești la ziua care urmează. Mâine vei fi un star. Unii trântori nu mai pot de bucurie când douăzeci de amărâți se zgâiesc la mâzgălelile lor într-o galerie. Noi avem două mii, trei mii de persoane care ne admiră frescele în fiecare zi. Așa că te concentrezi, continui, te dedici total și nu mai auzi nimic. Nu mai contează decât pictura ta. Totul este între tine și perete. Îți creezi propriul univers. Tu ești Dumnezeu.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 215 - Fantoma de Jo Nesbø (CRIME CLUB)

Titlu: Fantoma  

Serie: Harry Hole (#9)

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Gjenferd (2011)

Traducere de Bogdan Nicolae Marchidanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 4,11 (din 49.822 note)

 

            Băiatul cu tricoul cu Arsenal are ce-ți dorești... Se numește violină. Câteva miligrame din pudra albă-maronie și plutești printre nori. Se spune că te ridică la ceruri și te face să auzi sunetul harpelor îngerești. E noua tentație de pe piață, e un drog creat într-un laborator privat, secret, de către un individ cu cunoștințe vaste într-ale chimiei. Spre deosebire de heroină, violina îți induce mult mai repede starea de vis, te duce departe de-aici și te lasă să zaci câteva ore printre sori și stele, însă și dependența e mai mare. După ce te vei trezi, îți vei dori încă o doză și încă o doză, până când substanța te va preschimba, la fel ca toate drogurile sintetice, într-un zombi. Vei fi în stare să șterpelești bijuterii ca să le amanetezi, să furi din rezervele celorlalți și chiar să ucizi pentru sfânta pudră norvegiană, pentru că, da, rețeta e originală și originară, și acum e gata să fie exportată spre Bangkok, de unde se va răspândi mai departe, pe întregul mapamond.

            Harry Hole s-a întors în Oslo mai hotărât ca niciodată, îmbrăcat la patru ace, la costum de in, decis să nu mai pună pe limbă picătură de alcool. Revenirea lui nu are de-a face cu o nouă anchetă polițienească în care i s-a cerut să intervină oficial, ci de condamnarea lui Oleg Fauke, fiul lui Rakel, băiatul care l-a idolatrizat nu cu prea mulți ani în urmă, dar care acum a intrat în niște belele de zile mari, acuzat fiind de uciderea lui Gusto Hanssen, un traficant de heroină și violină care și-a dat duhul cu două gloanțe în piept înainte ca organele legii (sau rivalii de pe stradă) să pună mâna pe el. Dat în adopție din fașă, Gusto a crescut într-o familie care l-a iubit, în special mama lui vitregă, care s-a folosit de puști ca de-o jucărie sexuală prin care să-și satisfacă fanteziile. Gusto a știut cum să se folosească de șarm și de condiția lui fizică, așa că și-a făcut loc, cu pumnii și organele sexuale, prin lumea gangsterilor, ajungând un pion important în distribuirea de substanțe interzise, găsindu-și locul în sistemul crud și corupt în care l-a înrolat și pe bunul lui amic, îndrăgostit de sora sa vitregă, Oleg.  

            Polițistul nostru fără insignă vrea să dovedească faptul că Oleg e nevinovat, însă pentru asta are nevoie ca fiul lui Rakel să-i povestească cu lux de amănunte ce s-a petrecut mai exact între el și Gusto. Însă cum poți să ai încredere într-un puști de optsprezece ani care a amanetat bijuteriile mamei ca să facă rost de bani pentru droguri? Cum poți să te mai simți în siguranță lângă copilul acum adult care se joacă de-a mafioții, înțepându-și venele și trăind printre alți dubioși care dețin ilegal arme de foc? Lui Oleg nu îi e frică, a intrat conștient în afacere, însă își dorește să scape de la bulău cât mai repede, înainte ca vreun deținut să fie plătit să-i facă felul, fiindcă există și încarcerați cărora nu le-ar strica niște biștari, mai ales atunci când sunt plătiți pentru ce știu cel mai bine să facă, adică să ucidă. Uneori dreptatea costă, noroc că banii nu sunt o problemă.

            Pe străzile capitalei își face apariția și o figură misterioasă, fantomatică, care se ocupă cu vânzarea, prin diverși inși, precum Gusto Hanssen, de violină. Cei din branșă îl cunosc drept Omul din Dubai. Nu se știe de unde a apărut, cert e că, după raziile celor de la Orgkrim (Crimă Organizată), departament nou înființat și condus de controversatul Mikael Bellman, Dubai deține monopolul pe piața de stupefiante din Norvegia. Pe lângă asta, Hole e urmărit de un asasin rus care vrea să-i vină de hac cu un cuțit ritualic, „blestemat”, primit moștenire de la unchiul său, un războinic cazac care are o slăbiciune pentru gâturile despicate și arterele retezate. Nici Dubai, nici rusul nu sunt cei mai de temut rivali ai lui Hole, marele său dușman rămâne în continuare JB, sevrajul aducându-l aproape în Luntrea lui Caron. Așadar, am ajuns și la cel de-al nouălea volum al seriei, în care se desfășoară o anchetă pe cât de domoală, pe atât de efervescentă, și unde Harry trece de la postura de investigator la cea de victimă. L-am perceput (cu plusuri și minusuri) ca pe un volum de tranziție, legat strâns de următorul, care la rândul lui (din informații neoficiale) știu că e legat de următorul, așa că ne așteaptă un drum lung ce ne va conduce înapoi la secția de poliție, unde agenții răului au îmbrăcat uniformele organelor legii pământești.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Nesbø:

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Falled

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 214 - Invitație la moarte de Ande Pliego

Titlu: Invitație la moarte  

Autor: Ande Pliego

Editura: LITERA

Titlu original: You Are Fatally Invited (2025)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 496

Media pe Goodreads: 3,65 (din 4.649 note)

 

            Sugrumat cu cablul unei lămpi, ars într-un incendiu provocat, intoxicat cu monoxid de carbon, otrăvit, ținut cu capul sub apă, împins de pe stânci sau pe fereastră, decapitat, înjunghiat cu un pix în plămâni, sufocat cu perna, spânzurat (așa-zisa sinucidere), drogat și injectat cu aer între degetele de la picioare (provocând o embolie gazoasă, aproape imposibil de dovedit), cu gâtul rupt, cu craniul zdrobit de un bust de marmură al lui Iulius Cezar, mușcat de un păianjen veninos, țintuit în coarnele unui trofeu-cerb pus pe perete sau aruncat într-un puț secat... Sunt multe modalități prin care-i poți veni cuiva de hac, fără să lași vreo dovadă a prezenței tale în perimetrul victimei. Tehnicile de ucidere variază de la simple la complexe, de la inventive, la lipsite de inspirație. Și, odată ce ai săvârșit crima, odată ce păcatul a fost comis, cu intenție sau accidental, justiția cea oarbă și servită rece își va aținti ochii asupra ta, ca un zeu roman însetat să facă dreptate și să restabilească ordinea morală în univers.

            Bun venit pe proprietatea Wolf Harbor, în Sălașul Lupului, pe insula particulară a faimosului autor de romane de mister, J.R. Alastor. Gazda dumneavoastră din această săptămână va fi organizatoarea de evenimente private Mila del Angel, acompaniată de menajera Taryn, care s-a pus pe bocit după ultimul iubit încă din prima noapte când a debarcat, și bucătarul Curt, care a liniștit-o cu noua lui invenție diabetică, negresă-fursec- tort, pe care a botezat-o „Tocmai mi s-au dat papucii". Mă rog, astea sunt detalii irelevante... Ahaaa, uite-i și pe invitați. Cei doi soți îmbrăcați în alb și negru, ca o solniță și o piperniță, sunt Rodrigo și Olivia Sandoval, care au rupt piața de carte din State cu ultimul lor roman, deopotrivă o colaborare auctorială și domestică. Tânăra roșcată și cu zâmbetul scump la vedere e Violet Blake, celebră pentru bijuteria literară „O ecologie a cicatricilor”. Bărbatul flegmatic și plin de sine e Thomas Fletcher, al cărui roman polițist cu desfășurare lentă a luat cu asalt ambele părți ale Atlanticului. Celălalt ins, cu părul lung și cu privire de gheață, este Ashton Carter, un autor ce se găsește în mai multe topuri internaționale, cunoscut pentru horror-ul său imposibil de plagiat, „Ne înghite cu totul”. Iar ultima, dar nu cea de pe urmă, septuagenara cu mai mult de doi soți morți la activ, este Cassandra Hutchinson, celebră pentru thrillerele sale psihologice cu intrigi alambicate. Da, aveți dreptate, lipsește chiar proprietarul insulei și organizatorul taberei de scriere literară, însuși J.R. Alastor, care a decis să rămână, cu identitatea reală, în umbră deocamdată.

               Haideți că nu e prima dată când citiți așa ceva... Vă aduceți aminte de „Daisy Darker”? Să mergem puțin înapoi... până la „Lista de invitați”. Sau, de ce nu, să derulăm caseta de la capăt și să ne oprim la primul cadru, adică la „Și din zece n-a mai rămas nici unul”, pentru că de la Agatha Christie a pornit formula veșnic valabilă. Da, da, puteți să-i numărați, dar vă spun eu că, cu nevăzutul J.R. Alastor, sunt într-adevăr zece. Și de-aici începe măcelul... Pornim de la prezumția că personajele nu se cunosc. Ipoteză complet greșită... Pe parcurs, după ce se îmbrățișează, își iau camerele (mortuare) în primire și stau la taifas, realizăm că există mai multe legături între oaspeți, de la prietenie la antipatie, de la simpatie până  la ură. Până și Mila, care nu face parte din lumea autorilor de suspans, urmărește să se răzbune pe unul dintre invitați. Și așa tabăra de scriere literară se preschimbă într-un Colosseum, unde gladiatorii sunt scoși în arenă fără arme și armură, iar leii sunt ținuți flămânzi pentru a se repezi la carnea proaspătă și sângerândă. Așa cum cere șablonul, unul dintre cei zece dispare, urmând ca trupul violentat să-i fie descoperit într-un tablou de coșmar, ca să le bage frica-n oase celorlalți, clipă din care toți încep să se pună la adăpost și să se suspecteze reciproc, așteptând să se apropie ambarcațiunea cu alimente de a doua zi sau Garda de Coastă, ca să scape cu trupul și mintea întregi de pe insula ororilor.

               Sejurul de șapte zile este presărat cu mistere. În fiecare seară, scriitorii de suspans sunt invitați să dezlege câte o enigmă. Sau să suporte o provocare. Mintea le e ținută constant în alertă, atenți la tot ce mișcă și la fiecare obiect contondent sau primejdios, ca niște iepuri care receptează sunetele prădătorilor de la kilometri distanță. Doar că pe invitați îi despart doar pereții subțiri dintre camere, pereți dincolo de care se află încăperi, coridoare și scări secrete, ca într-un vechi conac cu arhitectură gotică. Și ca să facă lucrurile și mai interesante, J.R. Alastor îi invită pe cei șase să ia parte la o partidă de Cluedo, astfel încât identitățile, rolurile benefice sau malefice și păcatele nevinovate sau de moarte le sunt puse pe tapet, ca într-o scenă a Judecății unde urmează să fie sortați spre Poarta de Aur sau spre intrândul cu demoni și pucioasă. Morțile primelor victime sunt grotești, spectaculoase, regizate de cel care-i filmează cu camera ascunsă, același ins care le cunoaște tuturor păcatele și-i asmute unul asupra celuilalt. Lacrimile curg, sângele e vărsat, orgoliile îi preschimbă în monștri, singura cale de scăpare rămânând Mărturisirea, momentul în care păcatele vor fi în cele din urmă recunoscute și pedepsite, încununând cu spini scena finală în care cortina va fi trasă peste coșmar.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 90 - Cheia ascunsă de Alex Ahndoril (CRIME CLUB)

Titlu: Cheia ascunsă 

Serie: Julia Stark (#1)

Autor: Alex Ahndoril

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Jag kommer att hitta nyckeln (2024)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 256

Media pe Goodreads: 2,94 (din 1.853 note)

 

Vă era dor de atmosfera tensionată și plină de mister din cărțile polițiste clasice? Sau de conacul impunător, în stil gotic, între zidurile căruia sălășluiesc mai multe secrete decât cărțile  din biblioteca din salon? Dar de criminalii de ocazie care se ascund la vedere și devin motivul  central al unei narațiuni pur detectivistice? Dacă da, atunci am pentru voi cartea perfectă – un thriller suedez cu accente britanice, captivant și provocator, în paginile căruia veți întâlni elemente împrumutate din operele lui Edgar Wallace și ale Agathei Christie, firește, remodelate și adaptate vremurilor noastre, dar și din romanele și nuvelele lui Arthur Conan Doyle, protagoniștii noștri respectând cu strictețe tiparul impus prin Sherlock Holmes și Doctor Watson. Alex Ahndoril (aka Lars Kepler) – pseudonimul sub care Alexander Ahndoril și Alexandra Coelho Ahndoril au publicat „Cheia ascunsă” – confecționează o intrigă complicată din scene simple, prinzându-și personajele într-un joc imoral și enigmatic pe care încercările lor disperate de a-și îngropa cât mai adânc trecutul și intențiile mârșave îl transformă într-o mascaradă de primă clasă. Și, oricât de zdravăn ar fi ferecată ușa trecutului și oricât de bine ai ascunde cheia, un detectiv priceput va căuta întotdeauna chiar și în cele mai întunecate cotloane.

La cei treizeci și trei de ani ai ei, Julia Stark și-a clădit o carieră prosperă de detectiv particular. Mintea ei ageră, capabilă să citească oamenii dintr-o singură privire și să descopere legături acolo unde nici poliția de multe ori nu reușește, a ajutat-o să rezolve tot soiul de cazuri bizare. Însă drumul său nu a fost (și nu e) lipsit de impedimente... Sindromul de stres posttraumatic, căpătat în urma unui accident teribil ce i-a mutilat trupul și i-a pustiit sufletul, și apoi divorțul de singurul bărbat care a reușit să se apropie cu adevărat de ea, au preschimbat-o într-o umbră; într-o femeie mereu în alertă, hipervigilentă, care a uitat să mai zâmbească. Cu excepția unor scurte răgazuri în care își permite să clacheze sub povara amintirilor traumatice, Julia e o persoană puternică, iar acum, când la orizont se întrevede un caz complicat de crimă, are nevoie de toată forța și concentrarea pentru a descoperi adevărul.

PG Mott face parte dintr-una dintre cele mai bogate familii din Suedia, însă are o problemă GRAVĂ... Cu o seară în urmă, a băut până n-a mai știut de el la ședința consiliului de administrare a propriei sale afaceri, iar de dimineață a găsit în telefon fotografia unui bărbat cu mâinile legate și cu un sac pe cap, cel mai probabil mort. Fiindcă nu-și amintește nimic și nu știe dacă el l-a ucis sau nu, PG o angajează pe Julia să elucideze misterul. Femeia este invitată să petreacă câteva zile pe proprietatea familiei Mott, unde se bucură de ospitalitatea Monikăi, soția lui PG. Dar Julia nu vine singură. Presimțind că ancheta va lua amploare, îl contactează pe Sydney, fostul soț, polițist în Stockholm, pe care îl roagă s-o ajute, sperând în taină că cele câteva zile petrecute la conac îi vor aduce din nou împreună. Într-adevăr, așa cum a intuit, cazul este unul complicat, având în vedere că toți membrii familiei au ceva de ascuns.

În ciuda faptului că acțiunea are loc în Suedia, atitudinea personajelor, gesturile, protocolul strict pe care îl respectă, ce transformă o simplă cină în familie într-o serată elegantă și pretențioasă, și, de fapt, întreaga atmosferă, sunt tipic englezești. Am avut impresia că moșia familiei Mott se guvernează după alte legi, aparținând unui alt timp și spațiu, mai precis, Anglia secolului al XX-lea, ținând pasul cu modernitatea, și, în același timp, respingând tot ce este nou. Stranietatea personajelor, pe jumătate angelice, pe jumătate demonice, se răsfrânge și asupra spațiului, conacul vechi fiind atât scena crimei, cât și un martor prețios la decăderea unei generații. Nu cred că are rost să vă mai spun că sumbrul conac este în sine un personaj, inactiv, dar omniprezent în ființa tuturor celor implicați. Toți fac parte din casă, casa face parte din ei, iar asta înseamnă că familia Mott are mâinile murdare, interogatoriile conduse de Julia scoțând la iveală secrete tulburătoare și nenumărate minciuni.

Sunt tentată să compar „Cheia ascunsă” cu un coridor foarte lung, cu uși încuiate, înșirate de-a lungul pereților, în capăt aflându-se acea Ușă (fără Șapte Broaște), în spatele căreia așteaptă cuminte marea revelație. Julia și Sydney, doi oameni foarte diferiți, cu metode de investigare diferite, dar completându-se și temperându-se reciproc, învață iarăși să lucreze împreună ca să descuie fiecare ială și să găsească indiciile palpabile care să-i aducă mai aproape de adevăratul criminal. Însă parcursul lor mi s-a părut cam pripit pe alocuri, indiciile destul de vagi, iar ritmul întâmplărilor nițel prea lent, dar, una peste alta, a fost o lectură lejeră și intrigantă. Cât despre final, parcă a fost o scenă desprinsă din Scooby-Doo. Imaginați-vă doar, toate personajele adunate în bibliotecă, așteptând să fie eliminate unul câte unul de pe lista suspecților, în baza unor concluzii ce umplu pagini întregi, construite pe niște premise fragmentate. Dar explicațiile Juliei, care are ceva din atitudinea Velmei, sunt valide, reușind să umple golurile acumulate în timpul anchetei. Nu știu de voi, dar eu abia aștept partea a doua a trilogiei, pentru că data viitoare vom avea de-a face (pe bune) cu o fantomă care-și bântuie văduva, o fostă stea de cinema.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Alex Ahndoril:

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Falled

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

Ciobanul de Azi

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 89 - Zile Nefaste de Genoveva Dimova

Titlu: Zile Nefaste 

Serie: Compendiul monștrilor pentru vrăjitoare (#1)

Autor: Genoveva Dimova

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Foul Days (2024)

Traducere de Loredana Voicilă

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 465

Media pe Goodreads: 3,91 (din 3.175 note)

 

            Un ocean de teroare, râuri de sânge, munți de cadavre mutilate, o simfonie macabră de urlete sfâșietoare, sute de monștrii înfricoșători care mișună prin oraș în căutarea prăzii, un zid magic, imposibil de escaladat, și o tânără vrăjitoare care și-a închinat viața stârpirii răului și salvării cetățenilor bătuți de soartă din ghearele ascuțite ale creaturilor întunecate, toate presărate din belșug cu suspans, răsturnări de situație inimaginabile, puțin romantism și alegeri dificile – asta e rețeta pentru un fantasy bestial, extrem de bine construit. Nu cred că exagerez atunci când spun că „Zile Nefaste” poate fi lesne inclusă pe lista celor mai bune romane inspirate de mitologia slavă, alături de „Argintul preschimbat”, de Naomi Novik, și seria „Winternight”, de Katherine Arden. Genoveva Dimova creează o lume malefică, grotescă, cu un echilibru precar, din structura căreia a fost înlăturată orice urmă de sacralitate, în ciuda credințelor și superstițiilor străvechi, inserate în text, la temelia căreia se află cele mai violente și întunecate elemente mitologice, pe care le transpune într-o narațiune cu nuanțe horror, îndepărtând tot ceea ce ar putea fi considerat blând și inofensiv din înfățișarea și comportamentul creaturilor demonice, precum Rusalka sau spiritele pădurii. Personajele ce populează acest univers sunt ambivalente, binele și răul fiind niște noțiuni abstracte și fluide, simple instrumente folosite în vederea atingerii țelurilor egoiste. Încrederea e o floare rară, pierdută printre trădări și minciuni ce pot distruge viețile tuturor, indiferent de ce parte a zidului se află... Dar s-o luăm cu începutul...

            Cu foarte mult timp în urmă, în vremuri imemoriale, Chernogradul era un oraș înfloritor, curat și sigur. Acum, strălucirea lui e doar un vis frumos, sufocată de bezna unui blestem cumplit. În timp ce restul lumii a progresat, Zilele Nefaste au preschimbat orașul într-o văgăună, o temniță tenebroasă, izolată de civilizație printr-un zid vrăjit ce nu permite nimănui să iasă sau să intre. La începutul fiecărui an, timp de douăsprezece zile, Chernogradul este asaltat de monștri hidoși, de o cruzime nemaipomenită, care, din porunca lui Zmey, Țarul Monștrilor, îi ucid pe toți nefericiții ce le ies în cale, în căutarea fetei care a izbutit să evadeze din palatul legendar al stăpânului lor. Tânăra supraviețuitoare este nimeni alta decât Kosara, o vrăjitoare iscusită, curajoasă și un pic nesăbuită, care știe totul despre cum  pot fi ucise aceste creaturi demonice. Dar oricât de mulți țăruși de lemn sau pumnale de argint ar avea asupra ei, eroina noastră e vânată în permanență de Zmey. Până acum a reușit să se ascundă, însă, în această noapte, ceva a mers prost. Cineva a trădat-o și a vândut-o nemilosului Țar, iar ca să scape, Kosara e nevoită să ia o decizie nebunească. Ea alege să-și dea umbra, sursa puterii unei vrăjitoare, unui necunoscut cu care a jucat cărți, la schimb pentru o cale de scăpare din Chernograd. Lipsită de putere și dezorientată, protagonista se trezește dincolo de zid, în orașul vecin, Belograd, de unde pornește, urmând câteva indicii descoperite din întâmplare, în căutarea umbrei sale.

            Dar în Belograd are loc o crimă... Necunoscutul căruia tânăra i-a dat umbra este găsit mort, iar cazul ajunge în atenția poliției. Fiind singura ei pistă ca să-și poată recupera puterile, Kosara ajunge, printr-o serie de împrejurări bizare, să colaboreze cu Bakarov, detectivul care investighează moartea suspectă a străinului. Dar chipeșul polițist nu e interesat numai de prinderea criminalului... Bakarov e plin de secrete pe care le păzește cu sfințenie, însă apariția Kosarei în viața lui îi clatină hotărârea de a păstra tăcerea. Mai de voie, mai de nevoie, cei doi acceptă că misiunile lor sunt mult mai legate decât părea la început, așa că pornesc împreună într-o aventură presărată cu pericole și al cărei deznodământ e dificil de anticipat. Cu toate că între ei se înfiripă o mică idilă, pentru Kosara viețile chernogrădenilor sunt mai presus de propriile sentimente, fiind gata să se sacrifice pentru a elibera o dată pentru totdeauna orașul de lanțurile lui Zmey.

            Pe de-o parte, o enciclopedie a monstruozității și un basm macabru, pe de altă parte, un bildungsroman, în care urmărim evoluția spirituală a Kosarei, „Zile Nefaste” e un roman prin excelență antitetic. Întreg universul este modelat pe baza ciocnirii dintre negru și alb, întuneric și lumină, rău și bine, osândă și libertate, moarte și viață, idee subliniată de numele celor două orașe, Chernograd și Belograd, două spații, unul blocat în timp, rudimentar, o oază demonică în mijlocul unui deșert angelic, altul, înfloritor și bogat, dar ignorant și ușor de cucerit, ambele fiind atât determinanți ai destinului protagoniștilor, cât și personaje pasive în propria lor tragedie. Kosara și Bakarov reprezintă, de fapt, o punte, ce-i drept, cam instabilă, între cele două lumi care se neagă reciproc, amândoi luptând atât împotriva monștrilor, cât și a trecutului ce îi bântuie încă..

            Intriga complicată, personajele greu de citit – e aproape imposibil să-ți dai seama cine minte și cine spune adevărul –, acțiunea din belșug și umorul negru au preschimbat „Zile Nefaste” într-o gură de aer proaspăt. Nu pot să vă spun cât de mult mi-a plăcut romanul și mă bucur că acesta a fost doar primul volum al seriei, pentru că încă nu sunt pregătită să mă despart de Kosara și aventurile ei fantastice.

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Dulce furie de Sash Bischoff

Dulce furie

Sash Bischoff 

Titlu original: Sweet fury

Limba originală: engleză

Traducere: Andreea Florescu

ISBN: 978-606-40-2590-6 

Format: 130x200mm, paperback cu clape 

Colecția Fiction Connection Thriller

Editura: TREI

Fanii thrillerelor lui Alex Michaelides vor fi cuceriți de acest roman tulburător. – BOOKLIST

 

Lila Crayne este răsfățata Americii: e bună și generoasă, frumoasă și seducătoare. Ea și logodnicul său, vizionarul regizor Kurt Royall, au o viață idilică și pregătesc ecranizarea romanului Blândețea nopții. Pentru a intra în pielea protagonistei, Lila începe să-și exerseze șarmul și să-și exploreze traumele din copilărie cu seducătorul psihoterapeut Jonah Gabriel. Curând frumoasa ei viață se sparge în bucăți, pe măsură ce își descoperă suferințe înăbușite din trecut — iar Jonah îi este alături, ajutând-o să se recompună. Dar fiecare are un secret și nimeni nu este cine pare a fi. Un roman surprinzător despre construcția și reconstrucția sinelui, având în fundal operele lui F. Scott Fitzgerald și relatat prin lentila industriei de film, Dulce furie este o critică incisivă și îndrăzneață a misoginismului secular american. Sash Bischoff examinează poveștile pe care ni le spunem și ce se întâmplă când îi implicăm pe alții în aceste povești, evidențiind granițele superficiale dintre victimă și agresor și sensul real al dreptății.

 

O poveste de dragoste foarte întunecată, care l-ar fi șocat chiar și pe F. Scott Fitzgerald. Plin de surprize, imprevizibil la final, acest debut îndrăzneț este o explorare subversivă a temei „romantismului” în sine. - JOYCE CAROLOATES, scriitoare

O poveste nespus de antrenantă, întunecată și întortocheată despre răzbunare feministă. - LISAGENOVA, scriitoare

Arogant de ambițios, acaparator și inteligent, te seduce într-atât încât nu ești deloc pregătit pentru deznodământ. Un debut senzațional! - REBECCA MAKKAI, scriitoare

O poveste atrăgătoare despre abuz și ambiție... Bischoff dezvăluie un secret surprinzător după altul, până la explozia de la final. - PUBLISHERS WEEKLY

FRAGMENT

  

OBSERVAȚIILE PERSONALE ALE LUI: J. GABRIEL

Pacient: L. Crayne

Data/Ora: 24 iunie, 10:30

Ședința: 3

 

Am început ședința de azi abordând momentul săptămânii trecute, când L s‑a întins și m‑a ținut de mână. De câteva ori până acum, L a testat limitele. Trebuia să discutăm fățiș; voiam să înțeleg motivul din spatele comportamentului.

I‑am spus lui L că am impresia că sentimentele ei față de mine s‑au complicat puțin. Am normalizat degrabă; am explicat procesul de transfer al sentimentelor față de o persoană importantă din viața ei asupra altcuiva — în cazul de față, asupra mea. Se întâmplă des în terapie (cu toate că n‑am văzut să se dezvolte atât de devreme): pacientul, într‑o stare vulnerabilă, terapeutul, singurul receptacul, totul începe să capete mai mult înțeles. Dar responsabilitatea mea e să mențin limitele profesionale ale relației pacient–terapeut.

Răspunsul lui L a fost fascinant. A înțeles conceptul de transfer, dar a negat prezența lui aici. Atunci L a spus că incidentul pe care l‑am descris nu s‑a întâmplat niciodată.

Cu toate că negarea în sine nu a fost surprinzătoare (poate L era stânjenită, rușinată), comportamentul lui L, da. L a vorbit sincer; părea calmă, liniștită. Era evident că ea credea că spune adevărul.

L mi‑a reamintit că la sfârșitul ședinței era tulburată, supărată. Mi‑a spus că trebuie să fi observat, pentru că eu m‑am întins și am prins‑o de mână. Am repetat pentru clarificare: L credea că eu inițiasem gestul?

— Nu cred. Știu sigur. Îmi amintesc totul limpede ca bună ziua. Tu m‑ai prins de mână și mi‑ai strâns‑o ușor. Și tot tu ai fost cel care mi‑a spus că mă pot încrede în tine.

Înainte să pot răspunde, L a spus:

— Dar nu‑ți face griji! N‑am înțeles deloc greșit gestul tău! Și iartă‑mă dacă ți‑am lăsat eu cumva o impresie greșită. Încercai să mă alini. Ai știut întocmai de ce aveam nevoie în acel moment și a dat rezultate. N‑ar trebui să fii stânjenit; clar nu este nevoie să‑ți ceri scuze.

Știam sigur că relatarea mea cea corectă — notițele mele detaliind incidentul erau doar o altă dovadă —, dar am hotărât să nu insist. Nu voiam ca L să simtă că nu am încredere în ea.

În schimb, am spus că e fascinant că fiecare crede că celălalt a fost cel care a inițiat gestul. Am recunoscut cât de dificil, poate chiar imposibil, e să fii vreodată pe deplin obiectiv. Am întrebat cum a făcut‑o să se simtă discrepanța dintre perspectivele noastre.

— Cred că mintea are propriile metode de a ne altera amintirile fără ca noi să o știm măcar. Poate că ăsta e modul nostru subconștient de a ne crea propria poveste, cu scopul de a justifica ordinea unor evenimente și a ne îngădui să dăm un sens poveștii noastre. Poate că ăsta e modul nostru de a ne edita și de a ne modifica povestea pe care vrem s‑o spunem despre noi înșine.

Am zis că poate adevărul celor întâmplate este undeva la mijloc. În vreme ce unul dintre noi trebuie să fi inițiat, el/ea a răspuns la ceva perceput în celălalt.

Am întrebat dacă asta îi afectează încrederea, dacă par mai puțin credibil ca terapeut.

L a spus că, dimpotrivă, a făcut‑o să se încreadă și mai mult în mine. A apreciat că am abordat un subiect delicat. A început să simtă că se poate încrede în mine mai mult decât în oricine. Deși magnitudinea cuvintelor lui L este periculoasă, aceasta este și o oportunitate clară de a înțelege mai bine motivul din spatele transferului. I‑am cerut să elaboreze.

— Pur și simplu, așa mă simt de când am început să ne vedem. Suntem abia la a treia ședință, dar deja am discutat despre lucruri pe care nu le‑am pomenit nimănui. Simt că mă înțelegi ca nimeni altcineva. Mă sperie puțin.

I‑am zis că vulnerabilitatea poate trece, cu certitudine, drept înspăimântătoare.

— Dar cu tine mă simt în siguranță. N‑aș putea vorbi cu nimeni altcineva despre lucrurile pe care le discutăm aici. Nu mă înțelege greșit: am prieteni minunați, prieteni pentru care aș face orice. Dar când ai parte de nivelul meu de expunere, înveți repede: nu poți avea încredere deplină în nimeni. Pentru că, dacă dintr‑un motiv sau altul se întâmplă ceva, iar relația se destramă, secretele tale se pot întoarce împotriva ta.

I‑am spus că trebuie să fie extenuant să se protejeze pe sine tot timpul. Am întrebat dacă are încredere în mamă.

— Oh, n‑aș vorbi în veci cu mama despre nimic din toate astea. N‑aș putea. După ce a murit tata, s‑a schimbat. S‑a întâmplat aproape peste noapte: a devenit cu totul altă persoană.

M‑am gândit din nou la mesajul vocal, am întrebat ce anume a schimbat‑o pe Karen atât de considerabil, la moartea tatălui; L a spus că nu știe. Nu‑și amintește nimic din noaptea aceea.

I‑am zis lui L că sunt de părere că și‑a reprimat amintirea traumatică a accidentului; dar că amintirile pot, în realitate, să fie reconstruite. Că abordarea directă a acestei amintiri ar putea s‑o ajute să se vindece. Am dat să sugerez să încercăm desensibilizarea și reprocesarea prin mișcări oculare, dar înainte să explic tehnica, L m‑a întrerupt, a spus că n‑avea niciun rost. Încercase de nenumărate ori să‑și amintească. Amintirea era pierdută.

Mi‑am dat seama că L se închidea în ea, așa că am revenit la subiectul mamei. I‑am cerut lui L s‑o descrie pe Karen.

— E mult mai rece decât era înainte, mult mai dură. Dar la interior? Întâlnind‑o, n‑ai zice niciodată, dar e foarte fragilă. M‑a făcut să fiu protectoare cu ea. După ce a murit tati, mama și cu mine ne‑am mutat în California, ea a revenit la numele de fată și s‑a apucat să‑și clădească propria carieră. A fost una dintre puținele femei de pe vremea aceea care a reușit să pătrundă în clubul băieților care era lumea filmului. Și‑a format ca­rapacea asta impenetrabilă, pentru a se proteja de lucrurile prin care trecuse. Dar cred că a compensat peste poate. Înainte era atât de delicată, atât de vulnerabilă. Acum însă are o nouă mantră: „Niciodată“, spune mereu. „Niciodată n‑am să mai încerc să‑mi găsesc valoa­rea într‑un bărbat.“

Lila a clătinat din cap.

— A fost un drum lung, dar cred că e mai bine acum; cel puțin, pare stabilă.

— Dar pășiți pe o pojghiță subțire, i‑am sugerat. Acum ți‑e teamă să‑i faci confidențe mamei, dacă ai încerca să te sprijini de ea, pojghița s‑ar sparge, iar tu — sau ea — ai cădea prin ea.

— Corect.

— Cum rămâne cu Kurt?

— Kurt e ultima persoană înaintea căreia m‑aș confesa.

— Dar e logodnicul tău. Aș fi crezut că e prima.

— Lucrurile despre care vorbim noi aici — părinții mei, trecutul meu amoros, toate aceste secrete pe care le‑am îngropat? — sunt ca niște cicatrici urâte de care nu pot scăpa niciodată. Depun foarte multe eforturi să le țin ascunse tot timpul. Kurt nu știe și nu trebuie să afle niciodată. Nu vreau să vadă cât de distrusă sunt.

I‑am zis că nu e distrusă; poate că o parte din munca noastră împreună ar trebui să clădească stima de sine a lui L. Am întrebat ce crede Kurt legat de faptul că L a început terapia. L a spus că el nu știe. Nu i‑a spus, de teama reacției lui — știa că avea să fie gelos. Am clarificat: gelos că L discută chestiuni intime cu mine, nu cu el? A spus că da; dar și pentru că sunt bărbat.

În ciuda aparentei ideologii feministe a lui K, L a explicat că el a fost mereu posesiv, nesigur de prieteniile lui L cu bărbați hetero. A zis că, într‑un fel, era flatant. Am întrebat‑o dacă nu se simte controlată. L a ridicat din umeri, a spus că Kurt vrea ce vrea, când vrea el.

Cu grijă, am sugerat că posesivitatea/gelozia este deseori o reacție la ceva intern. Ar putea fi proiecția neliniștii interioare a lui K, mascând o frică mai adâncă. L m‑a întrerupt numaidecât, zicând că fusese mereu fidelă. Am clarificat: nu asta voisem să se înțeleagă. Am întrebat dacă L a simțit vreodată că K ar putea să nu‑i fie fidel.

La acestea, L a tăcut.

— Mă înșală chiar acum.

L a explicat că le‑a fost greu să găsească actrița care s‑o joace pe Rosemary — niciuna nu era potrivită. Dar apoi L a găsit o tânără necunoscută și a știut de îndată că ea e aceea. (Aici, L și‑a cerut scuze, a invocat acordul de confidențialitate — nu poate da nume.) Dar L știa că K trebuie să fie cel care o „descoperă“, așa că a aranjat o audiție pentru K. În noaptea testului de ecran, K a venit acasă târziu, anunțând că a găsit actriță pentru Rosemary. L a simțit miros de parfum, i‑a văzut urma de pe gât. A avut instinctul că se întâmplase ceva, dar a încercat să se convingă că‑și închipuie doar.

Apoi, la prima lectură a Blândeții de săptămâna trecută, suspiciunile i‑au fost confirmate. Actrița era vizibil vinovată/stânjenită. K se prefăcea că abia dac‑o știa, chiar s‑a plâns în privința ei ca s‑o deruteze pe L. Dar ea și‑a dat seama; K nu a știut niciodată să se prefacă.

Crede că actrița s‑a culcat cu K pentru a obține rolul. Chestie des întâlnită în lumea filmului — doar că niciodată nu s‑a gândit că și K ar face‑o. Asta a făcut‑o pe L să creadă că K nu e bărbatul pe care l‑a crezut ea a fi.

Am întrebat‑o pe L ce părere are acum despre actriță.

— O, nu dau câtuși de puțin vina pe ea. N‑a fost corect ce‑a făcut. Dar, dacă ești femeie în industria asta, știi prea bine: sexul tranzacțional e ceva ce se întâmplă tot tim­pul. Și dă rezultate. Îmi doresc doar să n‑o fi pus într‑o postură atât de oribilă, una în care a simțit că trebuie s‑o facă pentru a obține rolul.

Am zis că nu era nici pe departe vina lui L. Ar fi fost obligată s‑o avertizeze pe actriță dacă ar fi știut, dar n‑a avut habar. Am întrebat dacă L era supărată pe K.

— Supărată? a zis clătinând din cap. Nu, nu sunt deloc supărată.

Acesta e un semnal de alarmă. Incapacitatea lui L de a‑și exprima supărarea, cel mai probabil din cauza părinților.

— De ce nu? Cred că ai fi mai mult decât îndreptățită.

— Sunt doar tristă, a zis și a început să plângă. Încă de la început, nu mi‑a venit să cred că K chiar vrea să fie cu mine. Mereu am simțit că trebuie să fiu perfectă ca să nu plece. Iar acum știu sigur: nu‑s suficientă.

Am spus că infidelitatea lui K n‑are legătură cu L, dacă e sau nu suficientă. Are legătură cu el. Am întrebat ce are de gând L.

— Nu‑mi închipui cum ar fi să‑l pierd pe Kurt. Nu știu ce m‑aș face fără el. Plus că se întâmplă atâtea și în relația noastră profesională, am construit un brand împreună.

Am spus că multe cupluri de vedete au supraviețuit unor despărțiri dramatice, dar L a spus că nu e același lucru. Ei au clădit un imperiu împreună.

SASH BISCHOFF este scriitoare și regizoare de teatru. A scris piese care au fost dramatizate în teatrele din Statele Unite. Ca regizoare a lucrat pe Broadway și în afara lui. Din palmaresul său de pe Broadway și cel național fac parte spectacolele Dear Evan Hansen, The Visit, On the Town, How to Succeed in Business Without Really Trying și Shrek. La începutul carierei sale, Sash a fost actriță și a câștigat Premiul Național pentru Arte (NFAA). În prezent, locuiește în New York cu soțul ei și numeroasele lor animale de companie. Dulce furie este primul ei roman.